Limba română.html



Limba română () †
A creat prin:	{{{creator}}} în {{{an}}}
Scop:	{{{scop}}}
Vorbită în:	România, Republica Moldova, Voivodina, Rusia, Ucraina, Israel, Serbia, Ungaria, Balcani, Canada, SUA, Spania, Italia, Germania
Regiuni:Vorbită în:
Perioadă existenţiei:	{{{perioadă}}}
Număr de vorbitori:	limbă maternă: 24 milioane a doua limbă: 4 milioane [1]
Loc:	34
Sistem de scriere:
Tipologie:	SVO
Clasificare:	limbi indo-europene  italice   romanice    romanice orientale     română
Statut oficial
Oficială în:	Moldova Muntele Athos (Grecia)  România  Voivodina (Serbia); Organizaţii internaţionale:  Uniunea Europeană  Uniunea Latină.
Reglementată de:	Academia Română
Coduri de limbă
ISO 639–1	ro
ISO 639-2	(B) rum / (T) ron
ISO 639-3	{{{iso3}}}
SIL	RUM  en
SIL	{{{sil2}}}
Text în limba
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - Art.1 Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.		Tatăl nostru Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.
Transliteraţie
Limbă - Listă de limbi - Lingvistică
Vizitaţi Wikipedia [[:{{{code}}}:|în Limba română]]!
naţională   oficială   minoritate naţională   minoritate   UE
Această pagină poate conţine caractere Unicode.

Limba română (denumită, din motive de diferenţiere tipologică, limba dacoromână de către lingvişti, şi din motive politice „limba moldovenească” de către autorităţile Republicii Moldova) este o limbă indo-europeană, din grupul italic, care face parte din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei şi italienei.

Limba română este vorbită în toată lumea de aproximativ 26 de milioane de persoane. Dintre acestea, 20 de milioane se află în România (unde româna, respectiv dialectul supranumit dacoromân este limbă oficială şi, conform datelor din 2002, limbă maternă pentru peste 90% din populaţie).

Sub denumirea de „limba moldovenească”, limba română se bucură de statutul de limbă de stat şi în Republica Moldova^[2], fiind limba maternă pentru 80% din populaţie (în schimb, „limba de comunicare interetnică” este cea rusă, ceeace, în practică, obligă majoritatea băştinaşă sa cunoască rusa, dar îi scuteşte pe minoritari să cunoască limba de stat).

Limba română este una dintre cele şase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunităţi şi organizaţii internaţionale, precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007).

modifică Distribuţie geografică

Pentru detalii, vezi articolul  distribuţia geografică a limbii românevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

v • d • m

Limba română în lume

Faceţi clic pe regiunile colorate de pe hartă pentru a afla informaţii despre limba română în acea zonă:
*Limba română este de asemenea limbă oficială a Uniunii Latine.
 Unica limbă oficială şi limbă majoritară    Limbă oficială dar nu majoritară    Limba română este limba unei minorităţi naţionale    UE    Diaspora românească 

 

Limba română este limba oficială şi naţională în România. Însuşi numele ţării semnifică etimologic aria lingvistică a limbii române.

modifică Româna ca a doua limbă şi ca limbă străină

Limba română ca limbă secundară în estul Europei

maternă	peste 3%	1-3%	sub 1%	n/a

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minorităţile etnice din România şi Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfăşurat în RSS Moldovenească, aproximativ 4% din populaţie a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă.^[8] Rezultatele eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfăşurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre cetăţenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Acelaşi sondaj arată că 1% din respondenţii bulgari şi ciprioţi, şi 3% din cei maghiari sunt capabili să desfăşoare o conversaţie în limba română.^[9]

Româna este studiată şi predată în unele ţări est-europene, în care există comunităţi semnificative româneşti, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina şi Ungaria. Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru perfecţionarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste ţări.^[10] În unele şcoli bilingve, învaţă şi membri ai altor comunităţi etnice decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de exemplu Liceul Nicolae Bălcescu din Gyula, Ungaria).

Circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România şi circa 40 000 de evrei din Republica Moldova au emigrat în Israel.

Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituţii de învăţământ din 38 de ţări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Olanda, Statele Unite, Mexic, Suedia, şi altele.^[11]

modifică Româna pe Internet

Taste româneşti pe tastatura unui laptop Apple MacBook Pro

Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna şi spaniola) în reţea. Un studiu realizat de Fundaţia Reţele şi Dezvoltare (Funredes) în colaborare cu Uniunea Latină,^[12] arată că între 1998 şi 2005, prezenţa limbilor neolatine pe Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezenţa limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendinţa limbii române a avut un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,22% în 2000 la 0,11% în 2003 (acest fapt se datorează şi anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 şi martie a anului 2005, prezenţa limbii române pe Internet aproape s-a dublat atingând cota de 0,17%. Situaţia celorlalte limbi romanice este prin comparaţie mai bună: prezenţa spaniolei în Internet este de 4,60 la sută, a francezei de 4,95 la sută, a italienei de 3,05 la sută şi a portughezei de 1,87 la sută.

Valorile de prezenţă absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii unei limbi în cadrul reţelelor. Pentru a obţine un rezultat semnificativ, valorile care exprimă prezenţa limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenţei acestora în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,5% din populaţia mondială), se obţine un coeficient de 0,33 pentru prezenţa ponderată a limbii pe Internet, faţă de 0,59 pentru limba portugheză sau 0,74 pentru limba spaniolă. Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.

Acelaşi studiu arată că există aproximativ 4,4 milioane de internauţi românofoni, adică aproape o şesime din totalul vorbitorilor de română şi 0,4% din totalul internauţilor. Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaţionale din Republica Moldova, la începutul anului 2005, erau înregistrate 85 000 de domenii .ro şi 7 200 de domenii .md.^[13][14]

modifică Clasificare şi limbi înrudite

Pentru detalii, vezi articolul  limbi romanice orientalevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Distribuţia vorbitorilor de limbă română ca limbă maternă după ţară

Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană şi reto-romană.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână sau dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est,^[15] Însă opinia că idiomurile aromân, meglenoromân şi istroromân ar fi limbi aparte şi nu dialecte ale limbii române nu este acceptată de majoritatea comunităţii ştiinţifice a lingviştilor romanişti. Din însăşi cercetarea materialului lingvistic din cele patru dialecte reiese fără putinţă de tăgadă că nu poate fi vorba nici de „produsul” a două sau mai multe popoare diferite (cum au impresia unii comentatori şi cercetători ai aromânilor), încît poate fi avansată cel puţin ipoteza originii aromânilor în acelaşi teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetătorii Skok şi Jiřeček. Cei mai mulţi lingvişti romanişti consideră aceste trei idiomuri a fi dialecte ale aceleiaşi limbi:^[16]

• aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante comunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea şi al XII-lea.
• meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.
• istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia, geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru dialecte formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea). Distincţia dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea influenţat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroşi cercetători, printre care şi majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populaţii greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviştilor, deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât enclitic. Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

modifică Vitalitatea limbilor înrudite

În timp ce limba română prezintă toate însuşirile unei limbi de sine stătătoare cu şanse indiscutabile de a continua să fie transmisă generaţiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariţie:

• Limba aromână se află în cea mai bună situaţie, având un număr relativ mare de vorbitori (estimat astăzi la circa 700 000), dar duce lipsă de acceptarea ca limbă minoritară oficială, de învăţământ în limba maternă, de un organism de reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt bilingvi, cu o proporţie îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.
• Situaţia meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între 5 000 şi 12 000) şi cea a istroromânei (care are sub 1 000 de vorbitori) este în schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista limbilor aflate în mare pericol de dispariţie.^[17]

modifică Limba moldovenească

Pentru detalii, vezi articolul  limba moldoveneascăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În URSS, limba daco-română era numită „moldovenească“ în documentele oficiale ale autorităţilor sovietice, lucru care a redevenit în vigoare în Republica Moldova şi după 1992. Cei mai mulţi lingvişti nu recunosc existenţa unei limbi moldoveneşti de sine stătătoare,^[18] deşi au existat şi voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limba română şi limba moldovenească este parţial recunoscută în legislaţia republicii Moldova^[2], dar, în ciuda faptului că termenul româneşte pentru limba daco-română este atestat încă din secolul XVI în toate trei voievodatele Moldovei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti de către Francesco della Valle şi alţii, poziţia oficială a academiei republicii Moldova este că limba moldovenească este o limbă abstand (strămoşească) care a precedat limba română ausbau (artificială)^[19]: această poziţie este predată în licee şi la universitate, apărând şi în articolul Moldovan language din Wikipedia anglofon. Limba moldovenească a avut codurile proprii mo şi mol în cadrul standardului ISO 639, dar ele au fost suprimate în noiembrie 2008.^[20]

Harta graiurilor româneşti

modifică Graiuri

Unii lingvişti consideră că există patru limbi romanice răsăritene: istro-româna, aromâna, megleno-româna şsi daco-româna; alţii consideră că ele formează o singură limbă, limba română, cu patru dialecte. Daco-româna, fie că o socotim limbă în sine, fie că o socotim un dialect al limbii române, nu este împărţită în dialecte. Cuprinde doar diverse graiuri, numite şi subdialecte, cu diferenţe minore de pronunţie şi vocabular, dar inteligibile între ele. Graiurile limbii daco-române, în afara românei standard, includ:

• graiul bănăţean;
• graiul crişănean;
• graiul moldovenesc (România);
• acelaşi (zis "limba moldovenească" în Republica Moldova);
• graiul maramureşean;
• graiurile oltenesc, muntenesc şi dobrogean, acesta din urmă zis uneori "dician"^[21];
• graiul timocean.

modifică Istorie

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.

Acurateţea acestui articol sau a acestei secţiuni este disputată Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţie

Pentru detalii, vezi articolul  istoria limbii românevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)

Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populaţiile slave fiind la originea unei părţi importante din vocabular. În evul mediu şi în perioada premodernă au intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane şi greceşti. O influenţă puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea.

modifică Primele atestări

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacşu de Câmpulung, datând din anul 1521. Foloseşte alfabetul chirilic greco-slavon specific al limbii româneşti (şi diferit de cel rusesc).

Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă^[22] precum şi a numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a aşteptat întemeierea statului România. Deşi supuşii voevodatelor se desemnau ca "Ardeleni" (sau "Ungureni"), "Moldoveni" sau "Munteni", numele de "rumână" sau "rumâniască" pentru limbă este atestat în secolul secolului XVI la mai mulţi călători străini^[23] precum şi în documente româneşti ca Palia de la Orǎştie sau în Letopiseţul Ţării Moldovei.

În 1534, Tranquillo Andronico notează că " Valachi nunc se Romanos vocant" ("se numesc români")^[24]. Francesco della Valle scrie în 1532 că românii "se denumesc Romei în limba lor", iar mai departe el citează expresia : "Sti rominest ?"^[25]. După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se chiamă “româneşti” ("romanesci")^[26]. Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei, “ se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba “româneşte”, adică romana”^[27]. Sasul ardelean Johann Lebel scrie în 1542 că « Vlachi » se numeau între ei « Romuini »^[28] iar cronicarul polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează în 1554 că în limba lor « walachii » se numesc « romini »^[29]. Croatul Ante Verančić precizează în 1570 că « Vlahii » din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească se desemnează ca « romani »^[30] iar maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany în 1699 citează frazele: « Si noi sentem Rumeni » ("Şi noi suntem români") şi « Noi sentem di sange Rumena » ("Noi suntem de sânge român")^[31].

În Palia de la Orǎştie (1581) scrie lămurit « ...că văzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărţi ale lui Moisi prorocul si patru cărţi şi le dăruim voo fraţi rumâni şi le-au scris în cheltuială multǎ... şi le-au dăruit voo fraţilor români,... şi le-au scris voo fraţilor români »^[32] iar în Letopiseţul Ţării Moldovei al cronicarului moldovean Grigore Ureche citim: «  În Ţara Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce şi saşi peste seamă de mulţi şi români peste tot locul... »(ref>Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 133-134</ref>.

Deşi se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte anterioare, cel mai vechi document scris în limba română care ne-a parvenit este Scrisoarea lui Neacşu din 1521. În aceasta, Neacşu de Câmpulung îi scria judelui braşovean despre atacurile iminente ale turcilor. Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic românesc, care a fost în uz (simplificat în secolul XIX) până în 1860. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convenţiile alfabetului maghiar la sfârşitul secolului XVI.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care foloseşte o versiune arhaică a alfabetului latin:

modifică Influenţa altor limbi

modifică Limba dacă

Limba dacă era o limbă indo-europeană vorbită de geto-daci. Se presupune că ar fi fost prima limbă care a influenţat latina vorbită în Dacia, însă se ştiu prea puţine despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur româneşti (în toate dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză despre care se crede că ar putea fi moştenite din substratul limbii dace, multe dintre ele legate de viaţa pastorală (de exemplu: brânză, zer, mal, balaur; a se vedea listă de cuvinte dacice). Unii lingvişti au avansat ipoteza că albanezii ar fi daci neromanizaţi, care au emigrat din interiorul arealului sud-est-european în regiunile de coastă.

Potrivit unui alt punct de vedere, acest lexic nelatin (în mare parte având corespondenţă în lexicul albanez) nu sunt neapărat de origine dacă, ci ar fi fost aduse pe teritoriul României de păstori romanizaţi proveniţi din Albania, Serbia, Bulgaria şi nordul Greciei, populaţia respectivă reprezentând stadiul incipient al poporului român. Această ipoteză este contrazisă de concluziile unor lingvişti, după care limba de substrat din care provine acest grup lexical aparte va fi fost, din cauza unor elemente specifice, o limbă de tip satem, în timp ce limbile paleobalcanice vorbite în nordul Greciei (de exemplu limba macedoneană antică) erau de tip centum. Unii lingvişti au fost de părere că şi (limba iliră) vorbită în antichitate pe teritoriul Albaniei de astăzi era o limbă centum, însă cei mai mulţi lingvişti o clasifică astăzi drept limbă satem.

Se consideră că, aidoma limbii trace, limba dacă era de tip satem. Materialul lingvistic constituit din denumiri şi resturi lexicale este prea mic pentru a se trage o concluzie dacă era o limbă mai apropiată de limbile albaneze sau balto-slavice, ori dacă făcea parte dintr-o subfamilie indoeuropeană distinctă.

modifică Uniunea lingvistică balcanică

Pentru detalii, vezi articolul  Uniunea lingvistică balcanicăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Deşi cea mai mare parte a gramaticii şi morfologiei româneşti se bazează pe cea a latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se găsesc în celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparţin unor subfamilii distincte de limbi indo-europene: bulgara, macedoneana, şi sârba sunt limbi slave, albaneza este o limbă traco-iliră iar greaca formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv şi dativ, formarea timpurilor viitor şi perfect, precum şi evitarea infinitivului.

modifică Limbile slave

Influenţa slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migraţiei triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii au fost asimilaţi la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet populaţia romanizată sud-dunăreană (vlahi).

Influenţa slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericeşti, în scop liturgic şi ca limbă de cancelarie, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate slave, cu excepţia limbii maghiare) au influenţat româna.

Influenţa slavă se simte atât la nivel fonetic cât şi lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuşi, multe cuvinte slave sunt arhaisme şi se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă.^[33]

modifică Alte influenţe

Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate geografic de aceasta:

• germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; şurub < Schraube)
• greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
• maghiară (de exemplu: oraş < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni; hotar < határ; chip < kép)
• turcă (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç)

modifică Neologisme

Începând cu secolul al XIX-lea, multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice, în special din franceză şi italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sau exploata). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvintele româneşti sunt de origine franceză sau italiană.

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, odată în nucleul lexical (vocabularul popular) şi ulterior ca neologisme. De obicei, cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital, simţământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi / ocular).

Recent au intrat în limbă multe cuvinte englezeşti, precum gem (jam), interviu (interview), meci (match), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical şi se acordă conform regulilor limbii române.

modifică Vocabular

Într-o lucrare de referinţă, ^[34] echipa lui Marius Sala construieşte vocabularul reprezentativ al limbii române, cuprinzând 2581 de cuvinte.

Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:

• Elemente romanice 71.66%, din care
  • 30,33% latineşti moştenite
  • 22,12% franceze
  • 15,26% latineşti savante
  • 3,95% italiene

Vocabularul reprezentativ după Marius Sala

• Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
• Slave total 14,17%, din care
  • 9,18% slava veche
  • 2,6% bulgăreşti
  • 1,12% ruseşti
  • 0,85% sârbo-croate
  • 0,23% ucrainene
  • 0,19% poloneze
• Germane 2,47%
• Neogreceşti 1,7%
• Traco-dace de substrat 0,96%
• Maghiare 1,43%
• Turceşti 0,73%
• Englezeşti 0,07% (în creştere)
• Onomatopee 0,19%
• Origine incertă 2,71%

Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al limbii române la 1,43% ^[35]

modifică Gramatică

Pentru detalii, vezi articolul  gramatica limbii românevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Substantivele româneşti se declină în funcţie de gen (feminin, masculin şi neutru), număr (singular şi plural) şi caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv şi vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor şi pronumelor, se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este ataşat la sfârşitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, şi anume (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ şi patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin şi participiu).

modifică Sunete

Pentru detalii, vezi articolul  fonologia limbii românevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Limba română foloseşte şapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ şi /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ şi /y/ pot să apară în unele cuvinte.

La sfârşitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ şi este pronunţat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminaţia u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea patru semivocale şi douăzeci de consoane.

modifică Diftongi

• Diftongi descendenţi: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
• Diftongi ascendenţi: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

modifică Triftongi

• cu vocala intercalată între două semivocale): eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
• cu două semivocale în faţa vocalei: eoa, ioa.

modifică Evoluţii fonetice

Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

• apariţia diftongilor vocalelor e, i, o

  lat. cera > rom. ceară

  lat. sole > rom. soare

• iotacism [e] → [i]

  lat. herba > rom. iarbă

• consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])

  lat. octo > rom. opt

  lat. lingua > rom. limbă

  lat. signum > rom. semn

  lat. coxa > rom. coapsă

• rotacism [l] → [r]

  lat. caelum > rom. cer

• consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte sunetelor [e] şi [i]

  lat. deus > rom. zeu

  lat. tenem > rom. ţine

modifică Ortografie

Pentru detalii, vezi articolul  [[]]vezi articolele ortografia limbii române şi alfabetul limbii românevezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană prezintă o serie de excepţii de la principiul fonetic.

modifică Istoric

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine.

Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenţa (1439). Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a fost introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-XII, după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin filologic şi istoric.

Primele documente româneşti, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influenţelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult şi de cancelarie în spaţiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, învăţaţii Şcolii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â, é, ó, î şi ç.

• á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.
• â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
• î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală nazală.
• é şi ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză şi respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunţă drept diftongi ea şi oa.
• ç corespundea sunetului ţ, atunci când acesta apărea independent de vocala i şi etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (faţă) şi „Ióniçe“ (Ioniţă) datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (ţară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

• Un a la capăt de cuvânt se citea ă.
• Un an sau in sau en se citea în.
• Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână).
• Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viaţa), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viaţă).
• che şi chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e şi i se citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă grijă de pronunţare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
• di se citea z sau dz, ti se citea ţ. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci, ge, gi.
• k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“ (Quirinius).
• sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunţărilor bănăţene sau bistriţene. Exemplu: „Bucuresci“.
• u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană şi corsicană.
• Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de oraşe sau de persoane, însă nu şi pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.
• formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent: „Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)

Scrierile din acest timp, datorită rolului şcolii ardelene, aveau forme tipice ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în limba neerlandeză: scriem toţi la fel, dar fiecare pronunţă ca în regiunea sa.

Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, ḑ, ě, ê, ş, ţ, ů, precum şi diftongii ea şi oa; s-au scos á, ç. S-au modificat şi regulile ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.

Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

modifică Româna liturgică

Pentru detalii, vezi articolul  româna liturgicăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Anumite cuvinte creştine româneşti (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice pentru română, între limbile romanice.

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, şi cel din 381 de la Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat, deodată cu limba română.

Odată cu introducerea ritului bizantin şi a limbii slavone în cult, prin anul 990, limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă - şi anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosinţă până atunci. De aceea, diaconul Coresi, precum şi episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au îmbogăţit un lexic dogmatic şi liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a uşura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la Bucureşti, sau Biblia lui Şerban, este un monument de limbă română liturgică. Totuşi, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi săvârşit slujbele în limba română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani şi înlocuirea lor cu termeni slavi. Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a determinat o scindare între termenii liturgici folosiţi în Vechiul Regat (de origine slavă) şi cei folosiţi în Transilvania (de origine latină).

modifică Coduri internaţionale SIL şi ISO 639-x

Standardul internaţional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-1), rum (ISO 639-2/B), şi mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldoveneşti i-au fost atribuite codurile mo şi respectiv mol.

modifică Autori

Constantin Noica a elaborat o sinteză vastă şi adâncă a limbii române ca limbaj al filozofiei, pornind de la Rostirea filozofică românească. Iată câteva exemple de autori:

• Anonimul care a strigat torna, torna, fratre, citat de Teofilact din Symocatta
• Autorul anonim al Codicelui Voroneţean
• Coresi
• Mitropolitul Dosoftei
• Mitropolitul Varlaam
• Mitropolitul Antim Ivireanul, născut în Iviria, (Georgia caucaziană)
• Grigore Ureche
• Mihai Eminescu
• Bogdan Petriceicu Hasdeu
• Nicolae Densuşianu
• Ovid Densusianu
• George Murnu
• Dan Botta
• Constantin Noica
• Rafail Noica
• Sextil Puşcariu

modifică Vezi şi